| Iartă-mă că te-am iubit prea mult |
| Și că nu pot să te mai uit |
| Că n-am putut să fiu ceva ce ai fi vrut |
| Că te-am iertat prea mult |
| Că am slăbit așa de când te-am cunoscut |
|
| Iartă-mă că am fost atât de bună |
| Și nu te-am durut |
| Eu, uite, nu te pot ierta |
| Că nu m-ai vrut și că m-ai judecat |
| Că despre tine am scris atât de mult |
|
| Două albume, mai puține n-am putut |
| Serios, am încercat să nu mai scriu |
| Dar dorul m-a durut |
| Și am scris crezând că o să treacă |
| Dar n-a mai trecut |
|
| Și te-aș fi vrut mai mult |
| Dar numai două toamne te-am avut |
| Și nici acelea nu m-au încălzit |
| Căci te-am pierdut demult |
| Încă de la început |
|
| Când mi-ai cântat și te-am crezut |
| Tu nu ai fost vreodată al meu |
| Eu nu te-am avut, ci doar mi s-a părut |
| Eu nu te-am avut, ci doar mi s-a părut |
|
| Și acuma totul s-a futut |
| Că dorul meu degeaba strigă |
| Dacă tu ești surd și glasul meu degeaba cântă |
| Dacă pentru tine-i mut |
| Și eu sunt doar o fetișcană din trecut |
| Care ca proasta te-a iubit mai mult |
|
| Decât ți-ai fi imaginat că ai fi meritat |
| Dar timpul este scurt |
| Și eu nu mai ascult bătăile inimii mele ce se rup către necunoscut |
|
| Și drumul meu spre viitor e atât de scurt |
| Pentru că tu nu mai ești casa mea demult |
| M-aș fi întors la tine acasă, Doamne, ce-aș fi vrut! |
| Dar tu nu mai ești casa mea demult |
|